Soarele

Deşi trăim sub lumina lui de când am apărut pe lume – ca specie -, deşi îl studiem de mii de ani, iar în ultimele decenii am inventat şi pus la treabă câteva unelte foarte performante pentru a-l cerceta, suntem încă foarte departe de a şti totul despre el. Steaua noastră, cea care ţine în viaţă tot ceea ce trăieşte pe Terra, e încă plină de taine. Strămoşii noştri îl venerau în cadrul unor culte cu ritualuri complexe; noi îl studiem cu instrumente astronomice de mare precizie, înregistrând mereu noi şi noi date despre el. Cel mai adesea, pare la fel dar, uneori, stranii fenomene naturale, implicând lumina solară şi fel de fel de însuşiri ale Pământului şi ale păturii de aer din jurul acestuia, ne aduc aminte cât de complexă e lumea în care trăim. Chiar dacă ştiinţa a explicat aceste fenomene, aura lor de mister e la fel de fascinantă şi acum ca şi în urmă cu mii de ani. Iată, in imagini, cinci astfel de apariţii tulburătoare – magnifice scenografii construite de natură în jurul Soarelui.

Uneori, pe cer apar, pe lângă Soare, alte pete luminoase, cu lumină albă sau colorată, strălucind cu diferite intensităţi şi despre care nu ştim ce sunt şi de unde vin. Sunt parhelia(pluralul cuvântului parhelion, care denumeşte una dintre aceste pete de lumină) sau sori falşi.

Cauza care produce aceşti sori falşi este trecerea luminii prin aerul încărcat cu cristale fine de gheaţă. Uneori e vorba despre cristale plate, de formă haxagonală, din nori cirrus aflaţi în straturile înalte şi reci ale atmosferei; alteori, când temperatura e foarte scăzută, poate fi vorba despre interacţiunea luminii nu cu gheaţa aflată la mare înălţime, ci cu cea aflată în apropiere de pământ, sub forma unor nori joşi, compuşi din cristale foarte fine de gheaţă, numite "praf de diamant". Cristalele de gheaţă acţionează ca nişte prisme transparente, deviind razele solare care trec prin ele.

Consemnate de învăţaţi antici precum Aristotel şi Seneca, menţionate ulterior în diverse cronici europene (uneori fiind interpretate într-un sens religios), apoi folosite chiar în opere de ficţiune (cărţi, filme) aceste apariţii rămân impresionante pentru oameni, chiar dacă acum se ştie că e vorba despre un fenomen natural, pe care ştiinţa l-a explicat.
Adesea, sorii falşi apar câte doi, simetric, de o parte şi de alta a soarelui, pe circumferinţa unui halou (vezi mai jos).



Haloul solar

Un cerc în jurul soarelui, uneori irizat în culorile curcubeului - acesta e haloul, datorat tot interacţiunii dintre lumina solară şi cristalele fine de gheaţă din nori de tip cirrus, aflaţi la 5-10 km înălţime. Cristalele se comporta ca nişte prisme şi oglinzi minuscule, în număr de miliarde, iar spectacolul este dat de fenomene optice precum reflexia şi refracţia luminii în cristalele de gheaţă, precum şi de dispersia care produce descompunerea luminii în cele 7 culori ale spectrului - efectul de curcubeu.

Stâlpul solar

Cel mai adesea acest fenomen apare la răsărit sau asfinţit, când soarele e jos, aproape de orizont. Priveliştea e destul de impresionantă - un stâlp de lumină ce pare că se înalţă de-a dreptul din Soare.

În realitate, coloana de lumină e mult mai aproape de privitor decât de Soare, de vreme ce efectul e dat de reflexia luminii pe cristale de gheaţă din atmosfera terestră, cristale care, în acest caz, au feţe aproximativ paralele şi orizontale.

Stâlpi luminoşi (în acest caz nu-i mai numim solari) pot să apară şi în dreptul Lunii, iar uneori chiar în dreptul unor corpuri de iluminat de exterior, cu condiţia să existe în aer cristalele de gheaţă de forma potrivită.

Raza verde

Acesta e un fenomen foarte complex - sau, mai degrabă, un efect datorat unui complex de fenomene. E foarte rar observat şi nu e de mirare că eroii povestirii lui Jules Verne Raza verde au străbătut Pământul ca să-l vadă.

O clipă după ce Soarele a apus sau cu o clipă înainte de a răsări, apare pe cer, în dreptul lui, o scurtă strălucire verde - o culoare neobişnuită, nu prea des asociată cu soarele, la care ne gândim mai ales în "termeni" de galben, portocaliu şi roşu.

Poate să arate ca o mică pată de lumină verde pe cer, durând doar o secundă-două, sau ca o scurtă fulgerare, ca o rază verde pornind din Soare…

Cel mai interesant lucru e faptul că are loc când Soarele nu e vizibil, când se află sub linia orizontului - dar efectul e dat tot de lumina lui.

De fapt, razele verzi constituie un grup de fenomene, care pot avea cauze diferite. Apariţia razelor verzi este asociată şi cu mirajul astronomic - un fenomen optic caracterizat prin devierea traiectoriei luminii astfel încât aceasta produce imagini multiple sau distorsionate ale obiectelor astronomice.

În general, e vorba despre refracţia luminii solare prin straturile atmosferei; acestea se comportă ca o prismă, ce deviază traiectoria razelor luminoase, curbându-o uşor, în aceeaşi direcţie ca şi curbura Pământului. Lumina cu frecvenţe mai mari (albastră/verde) deviază (se curbează) mai mult decât cea din gama galben-oranj-roşu, aşa că, la asfinţit, de exemplu, radiaţia albastră & verde de la marginea superioară a discului solar rămâne vizibilă încă puţin timp după ce radiaţia oranj/roşie a dispărut sub orizont, ascunsă de curbura Pământului.

Lumina albastră, datorită particularităţilor sale, suferă o difuzie mai puternică, fiind împrăştiată în toate direcţiile prin interacţiunea cu moleculele de oxigen şi azot din aer; atunci, ceea ce rămâne vizibil, ultima amintire luminoasă a Soarelui care a apus este o sclipire verde.

Pentru a o vedea, e necesar să existe anumite condiţii (orizont degajat, cer limpede, presiune atmosferică ridicată, care determină o densitate mai mare a aerului), în care straturile de aer au un efect de amplificare a efectului, astfel încât el să rămână vizibil cîteva clipe.

Totuşi, raza verde e atât de fugară, încât e foarte greu de surprins cu privirea şi trebuie să fim recunoscători câtorva astronomi şi fotografi pentru răbdarea de a fi pândit acest moment magic şi de a-l fi "captat" într-o fotografie, ca să-l putem vedea şi noi. Imaginile de mai sus au fost realizate la Observatorul European Austral din La Silla, Chile, în anul 2005.



Inelul cu diamant

E un fenomen observat în cursul eclipselor totale de Soare, cu o clipă înainte ca Soarele să fie complet acoperit de Lună sau în prima clipă când începe să iasă de sub umbra acesteia. La marginile discului solar mai "scapă" câteva pete de lumină, ca nişte mărgele strălucitoare. Sunt aşa-numitele mărgele Bailey (după numele astronomului britanic care a observat cel dintâi fenomenul, în 1836.)

Cauza este relieful accidentat al Lunii; suprafaţa acesteia este plină de denivelări - cratere, văi, munţi - aşa că marginea discului Lunii, deşi pare netedă de la distanţa de la care o privim noi, în realitate are multe "ştirbituri" şi ieşituri. Iar ştirbiturile sunt cele care permit luminii solare să "scape", ici-colo, pe lângă discul lunar, rezultând strălucitoarele mărgele Bailey.

Mai spectaculos e cazul în care, timp de o clipă, o singură astfel de "mărgea", mai mare, apare pe circumferinţa Soarelui acoperit de umbra Lunii - acesta e efectul numit "inelul cu diamant", unul dintre cele mai spectaculoase din timpul eclipsei solare totale.